La revedere

       

   Se stie bine ca anii de liceu sunt cei mai buni ani,ca noi adolescenți suntem lipsiți de griji si plini de forța tinereții,a spus-o diriginta,au spus-o si alți.
-Ce-i cu moaca asta trista?Mergi in cluburi,esti tânară ehe!Cand eram tânar io…

        Nu știu ce făcea moșulețul de la chiosc cand era tânar însa moaca mea tristă nu ar fi desenat un zâmbet dacă as fi început să merg prin cluburi și să îmi enervez părinții făcându-mi un tatuaj.Pot să îi scot din minți cu mai putin.
Eram în căutarea unui rost, aveam vreo 14 ani și era început de septembrie, au început frunzele să se scalde în bălți.Mi-am depus în aceași zi actele pentru înscriere la liceu.

Mergeam acasă cu un tren cu tapițerie murdară,un personal plin de navetiști ametiti de bautură ieftină care isi laudă odrasdele:
-Mă,al meu bine ca îi fecior,că pe fetele astea greu le îmbraci,atătea țoale le trebe.Si învată bine,îi bine da’ vrea să fie fotbalist.
Am ajuns acasă,eram obosită ca întodeauna,îmi vedeam casa din tren,mergeam ținta spre ea cu picioarele grele.Mama mă astepta în prag.
-O venit bunica-tu acas’.
-Cum asa?Parcă era rău cu el…
Mama nu a mai adăugat nimic,niciodată nu o face când totul era atât de limpede.
Îmi amintesc că mi-am dat pauză la ambițiile mele,la lupta mea contra mediocrități(ma credeam Eliade),totul era încuiat într-un sertar,aveam se pare prima mea întâlnire cu sfărsitul,al meu,al tău,al lui.

Ultima dată când l-am văzut in viață am luat-o la fugă ca un laș.Ar fi trebuit să stau acolo,ca toți ceilalți,am ales să închid ochi până i-a închis si el.
Stătea lungit în pat,într-o cămaruța mică care era și bucătarie și dormitor,făcea bunica mâncare pe sobă in timp ce eu stăteam pe un scaun departe de bunicu’,ca și cum mi-ar fi fost frica de ceva.Și imi era.Dintr-o data el tuseste si firicele de sânge îi apar in colțul guri,bunica adusă de spate se grabește cu o batista spre el.
-Du-te mă de aici,acuma nu-i mai nimic de văzut.

Nici nu am iesit bine pe ușa că a trebuit să îmi pun mâna la gura,nu erau doar lacrimi era un fel de scâncet de copil mic plin de sughițuri si suspine.Nici nu aveam unde să fug și să plâng in voie.Venise si unchiu’ si matușile,erau împraștiați peste tot,prin gradină,prin hambar…Așa se adună rudele,nu și-a văzut bunicu’ ceilalti nepoți,au ajuns doar când el era deja în sicriu sub nuc și bunica aproape iși pierduse mințile.

Au trecut vreo două zile,cred ca nu eram conștientă de ceea ce fac.Cred că inca credeam ca se va face bine,venise si doctorița cu medicamentele…A treia zi,noaptea nu puteam să dorm,nu știu sigur de ce.Am început să mă rog,nu eram o buna crestină.Familia mea mergea mereu la biserică,stateam toți pe bănci,ne rugam când era nevoie și uitam tot ce am auzit la predică,în masină la reîntoarcere acasă cânta cu foc Britney Spears.

Mă rugam să nu moară.Să aibă o a doua șansă ca regele din Bible,știam ca oarecum asta e imposibil,când ti-e data sa treci…treci.Totuși credeam ca pot sa negociez.Stau pe genunchi si aud ușa,spun nu,nu,îl aud pe unchiu-miu spunănd ceva mamei,nu prea înteleg ce spune.În timp ce eram pe genunchi un gând m-a fulgerat,e mort.Când l-am auzit pe unchiu bătand în ușă la două noaptea,mi-am pierdut mințile.
Numai știu ce mi-a spus mama cu lacrimi in ochii,îmi aduc aminte doar ochii ei albastri uitandu-se la mine.Știam,mi-am mușcat limba.Ne-am îndreptat spre dormitor,tata dormea,cum sa îi spun tatei ca tatăl lui s-a dus?
A fost ca și cum tata ar fi murit și eu primeam vestea în locul meu.Mama la prins de mâna.
-Hai ca e gata.
-E rău,rău de tot?
-E gata.
-Cum e gata mă?
-E gata.
L-am vazut pe tata în intuneric trezindu-se copil,copil pierdut si confuz,nu stiu ce s-a întâmplat după,nu stiu ce făcut cănd l-a văzut.Eu am stat acasă cu soramea care avea doar patru ani,plangea si ea,avea ochii albastri frumoși si plansi.Am luat-o in brațe si in noaptea aceea am dormit impreună.
-Șă nu iti fie frica,o sa vezi și daca il visezi pe bunicu’ nu o sa-ți facă rău.
În noaptea aceea niciuna dintre noi nu a visat cu bunicul.

A doua zi a venit matușă din partea mamei,cealaltă bunică si multe,multe bătrâne din sat care ne ajutau la bucătărie.Eu stăteam tampită printre ei și nu întelegeam cum am eu să trăiesc cu gândul ca nu o să-l mai văd niciodată.M-a luat in brațe o femeie pe care am cunoscut-o la biserică,era mai in vârstă dar îmi era ca o prietenă.Ea m-a ținut pe picioare.M-a făcut chiar să zâmbesc.

Când să plece carul cu bunicu’,aleargă bunica din partea mamei după mine.
-Mă,unde e sora-ta?Ca matușa s-a imbătat și văd ca nu are grijă de ea.
Carul mergea mai departe,bunica stătea langă el in car,bunicu’ plecase cu totul, viața merge inainte,matusa știa asta deja.

Viata mea nu are muzica de fundal

Nu o aud,imi aud doar bataile inimii care nu par a compune vreo melodia,sunt doar batai tic tac,sunt un instrument dezacordat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intre respingere si acceptare

Am un job nou,caut oamenii,mereu caut oamenii,acum pe website-uri,mai demult in carti(trebuie sa mai las laptopul deoparte) simt ca sunt rani pe care doar oamenii le pot provoca si intr-un final doar ei le pot vindeca.

Stateam astazi in camera de camin,vorbeau fetele despre relatii,deja anticipam bombele care aveau sa cada.

Rumelia ii spune Petrinelei despre o tentativa de relatie pe care a avut-o acum cateva zile.

-Stii ma gandeam,io cum sa zic nu are rost,voia doar sex.

Stop,stop taiati,ceva nu este in regula!

Adica tu il intalnesti intr-un club,va „cuplati” asta e cuvantul?

Vreau sa subliniez ca vorbesc despre persoane trecute de 20 de ani si cuvantul „cuplati” inca e valabim,ce sa facem.Ne maturizam mai greu,noi astia cu facebook-ul.

Revenim deci,il gasesti beat intr-un club,va cuplati si dupa doua zile tu vrei deja relatie?Poate sunt eu mai limitata si cu siguranta confuza cand vine vorba de „dating games” dar nu stiu ce a facut-o pe domnisoara Rumelia sa creada ca el ar vrea altceva or ca „relatia” respectiva va fi de durata.

Am vrut sa vorbesc despre Rumelia si despre Petrica deoarece ma doare capul,m-ar durea in cot daca nu m-as simti atat de alienata stand in camera cu niste fete relativ decente(nu ne batem,nu ne barfim,evoluam incet dar sigur) care sunt pe de alta parte fane 50 shades of what?

De aceea mereu caut,poate e ceva neinregula cu mine si sigur este,nu ies deloc,ma inchis intre 4 pereti si am (zic eu) motive intemeiate sa o fac(bagaj emotional etc) insa as vrea in acelasi timp sa am cu cine imparti cate ceva si cei din jurul meu cred ca ar deveni suzi in momentul in care eu as incepe sa vorbesc.

Rumelia si Petrica traiesc intr-o lume diferita,iar eu ma simt cateodata nebuna in singuratatea mea.

In capul meu si al altora

Petrecandu-mi majoritatea timpului pe internet,mereu cautand conversatii care sa ma stimuleze(rar le gasesc) sau pur si simplu oamenii care sper eu au aceleasi interese ca si mine si poate am putea invata cate ceva unii de la alti?

Sau poate pur si simplu umplu un gol lasat de singuratatea din viata mea offline,sunt singura insa in cele din urma am aflat ca nu sunt singura care e singura sau nici macar nu fac parte din vreun popor ales si torturat,ci sunt milioane ca mine.Majoritatea dintre ei ii poti gasi pe Reddit,Experience Project si alte website-uri de socializare si informare putin mai…complicate/dezvoltate ca Facebook.

Oamenii singuri nu prea folosesc Facebook-ul,le sublineaza alienarea.Nu o sa vezi 100 de like-uri sau macar 50 la poza lor de profil sau alte postari aiurea „noapte buna amictzi”.

Aseara intr-un colt intunecat al internetului am gasit un chat dedicat celor singuratici,titlul suna destul de adolescentin”forever alone” chatul poate fi gasit pe Reddit,in subredditul „Forever Alone”.

Cum am ajuns acolo?Din curiozitate,desi simt ca nu am prea multe cu oamenii de acolo(majoritatea sunt disperati  ca nu un partener cu care sa faca sex si pe mine genul asta de oamenii ma irita)totusi cativa m-au facut sa cred ca nu sunt un fulgusor atat de special.

Sunt multi care au avut o copilarie grea,cativa care se plang ca sunt urati,cativa care se plang ca sunt singuri sau bolnavi.Sunt oamenii cu povesti extraordinare,fiecare iar povestea mea cu siguranta nu e mai dramatica,mai „interesanta” ca povestilor lor.

Cateodata internetul e o binecuvantare te aduce aproape de o varietate de oamenii pe care in viata de zi cu zi nu poti sa ii intalnesti sau nu reusesti sa te apropii de oameni din diverse motive(timiditate,teama de a fi judecat etc).In acelasi timp se deschide o prapastie si mai adanca,relatiile de prietenie online sunt ca o cafea rece.

Mereu se ridica intrebarea daca ceea ce simti e real,daca persoana respectiva ii pasa de tine cu adevarat sau te foloseste doar ca pe un mini market under isi vinde emotiile si se mai descarca cateodata.

Pana la urma totul este „a matter of log in/log off”.Totusi a invatat ceva,nu sunt un fulgusor atat de special.

Pareri peste pareri

In curand imi voi dai si eu cu parerea(e gratis si sanatos)cu privire la cartile care „dupa parerea mea” merita citite.Traiasca relativismul si libertatea de exprimare.

Ganduri murdare

Astazi cineva a vazut prin mine,m-a privit in ochi iar eu mi-am ascuns privirea si am inceput sa insir minciuni.M-am speriat pentru un moment sinceritatea ei si faptul ca cineva mi-a vazut latura pe care eu o credeam bine ascunsa,credeam ca nimeni nu vede dincolo de fata timida si modesta,credeam ca sunt doar atat pentru ceilalti,ea cred ca mi-a devenit prietena in momentul in care m-a inteles.

-De ce esti atat de preocupata de felul in care arati?

O intrebare simpla insa oh,eu nu sunt preocupata de felul in care arat,eu nu sunt macinata de gandul ca kg in plus ma fac sa arat ca un monstru,ani intregi am fost tratata ca un o specie inferioara,ridiculizata,apasata de o singuratatate fara capat asa am trecut prin liceu,cum il numea Bacovia „cimitirul tineretii mele”.

Mie si mama mi-a spus ca nimeni nu se va uita vreodata la mine.

Era o vreme cand acneea mea era ca un strat de sos peste fata mea,ma acoperea complet,ma ascundea de parca eram mutilata si parinti mei insistau ca nu am nimic si ca va trece,acum am 20 de ani si nu a trecut,doar ca acum am doar cateva cosuri nu o eruptie in toata regula.Dupa ani de zile am aflat ca am o dereglare hormonala care m-a facut sa nu dorm noptile ingrozita de gandul ca o sa imi pierd tot parul(dimineata perna era plina de fire de par,oriunde mergeam lasam fire de par) si ca o o sa ajung ca varamea,cheala.

Am descoperit tratemente pentru par,podoaba capilara i-a fost salvata,kg in plus au ramas acolo in ciuda faptului ca dieta era in gandul meu de la varsta de 14 ani si chiar acum sunt iarasi la dieta,si incerc mereu si mereu sa slabesc si intodeauna imi spun ca o sa reusesc.

Sunt atat de macinata de gandul ca sunt absolut hidoasa incat nu pot sa fac prea multe,nu prea socializez mai ales ca ani de zile am fost respinsa si ridiculizata,si ma uit mereu in oglinda spunandu-mi cum ar fi daca as scap complet de acele cosuri si daca as slabi.

Erau momente cand credeam ca intradevar frumusetea te poate duce atat de departe in viata incat lipsa ei e un veritabil blestem,cu timpul am vazut ca sunt oamenii mai putin „frumosi” care spre surprinderea mea sunt iubiti,iar eu nu sunt iubita.

Ma reintorceam spre mine cu si o mai mare culpabilitate,atunci imi spuneam eu vina mea transcende carnea asta tradatoare,veninul asta imi merge pana in suflet iar eu sunt iremediabil stricata de la natura si pace.Nu e nimic de facut,destinul meu e marcat de neputinta.

Cu timpul mi-am dat seama ca cineva imi pusese gandurile astea in cutiuta,parinti mei imi spuneau intodeauna ca sunt buna de „nimic” mai erau si bataiile iar acum sunt paralizata nu sunt in stare sa fac nimic,nu cred in mine si nu cred in ceilalti care nu au fost niciodata pentru mine,nu aveam valoare sociala,eram timida si o tinta usoara.

Erau vremuri prea putin indepartate cand respectul pe care il primeam venea ca un soc,nu ma consideram demna de respect,totusi pe de alta parte s-a dezvoltat un mecanism de aparare,un complex de superioritate care ma facea sa gandesc ca eu traiesc intr-un plan superior ca eu sunt deasupra fiintelor superficiale macinate de carnea asta care ne aduce doar in mormant.

Astazi mi s-a reamintit natura preocuparilor mele,obsesia mea cu o greutate care abia o tin in control,un mancat pe fond emotional si un metabolism putin aiurea afectat de o dereglare hormonal si gandul ca acele 10 kg in plus daca ar zbura de me mine,mi-ar schimba in mod „fatal” viata.

E hilar cat de ignoranta pot sa fiu cateodata sau poate ca e trist ce ne invata mamele noastre,ce ne spun colegele noastre,trebuie sa fim mai suple,sa adaugam inca un strat de fond de ten,sa placem.

De acum inainate cand o sa ma uit in oglinda nu o sa ma mai simt ca o amarata persecutata,cand imi vad reflectia vad un chip cu potential,vad o bestie inlantuita de propriile insecuritatii care asteapta sa scape din lanturi,nu sunt mai buna ca ceilalti,gandurile mele nu ating orizonturi mai largi ci se impiedica acolo in namolul vanitatii.

Eu tanjesc dupa frumusete,si ma cutremur la gandul ca candva as putea trezi pasiuni,iar genele lungi si simetria fetei imi confirma gandurile si ma simt murdara,prostita de dorintele mele prostesti.

Aici e singurul loc cuvintele imi sunt ganduri necenzurate.

Intre sindromul Eliade si asteptari

Vreau ca si Eliade sa scriu un roman,tot imi spun ca candva o sa ma apuc de el si eu ca Eliade simt ca e singura cale spre ce pana la urma?

Voi avea vreodata curajul sa imi vand sufetul tiparit pe hartie,un scriitor onest e mai decadent ca o prostituata,ea nu isi vinde sufletul,cel putin nu tie.Sa astept in fiecare zi cu sufletul la gura confirmarea ca ceea ce traiesc eu,ceea ce am scris ca traiesc are vreo importanta ca cineva imi citeste scriierile si ca eu pe undeva schimv ceva intr-o seara in timp ce x-ulescu isi bea cafeaua mult prea tarziu si mananca niste biscuiti imuiati prea mult.Eu mereu ii las prea mult la imuiat,de ce nu ar face si alti acelasi lucru.

Mai exista fata timida in mine care se crede scriitoare,care raspandeste vindecare acelora singuri ca mine,acelor oamenii care privesc primavara dinauntrul unei camera intunecate,acei oamenii invisibili care isi gasesc refugiul doar in ceea ce alti scriu,aceai care sunt ignorati si totusi li se spune atat de mult,li se comunica toata viata la un nivel pe care multi nici macar nu il intelesc,ei vorbesc in fiecare zi cu ei insusi si cu ei care lasa testamente in urma lor,testamente de o valoarea inconmesurabila celor care vor sa asculte povestea.

Eu trebuie sa imi fac treaba,sa ma infometez,sa las impresia ca mananc cu dezinvoltura o pizza intreaga in timp ce ma pastrez subtire si dezirabila,eu trebuie sa stiu totul si sa nu fac nimic,sa multumesc oglinda sa multumesc pe ceilalti sa fiu fata perfecta pentru un barbat care intr-o zi va gasi pe cineva „mai bun” ca mine,sa mi se spuna ca nu sunt persoana potrivita,ca nu sunt „destul”,sa imi petrec viata printre animale fara decenta care se lasa condusi de placeri,sa invat la facultate,sa am un salariu bun dupa si sa ii fac mandri pe mama si pe tata.

O gramada de lucruri de facut pe lista cu care am fost trimisa la drum,si da trebuie sa le fac pe toate,daca nu voi le voi face pe toate nu ma voi integra niciodata si daca nu sunt complet integrata in sistem,daca nu cunosc cat mai multa lume si daca nu imi atarn un zambet rujat pe fata,atunci ce se va alege de mine?

Trebuie sa invat,da cu siguranta trebuie sa memorez toate acele detalii inutile si sa fiu printre cei mai buni,am nevoie de un job bun dupa facultate asa ca o sa dau din coate si o sa calc cu gratie pe cadavre daca mi se ofera ocazia si cu siguranta o sa ajung „sus” ce pacat ca „susul” lor e josul meu.
Daca o sa ajung o alta angajata intr-un supermarket o sa lucrez o luna,salariul pe o luna cred ca mi-ar fi de ajuns ca sa imi inscenez o sinucidere ca in filme.Sa imi fac parul,sa imi albesc dinti,sa imi sterg orice imperfectiune de pe fata,sa imi i-au o rochie de firma si sa planga lumea dupa plecarea mea,vai ce fata frumoasa si uite cum s-a dus,saraca.Cui ii pasa daca o urata moare?

Cata importanta are stratul asta de piele care ne tine toata impletitura asta de carne impreuna,oamenii nu ne plac daca nu avem grija de sacul asta de piele.

De fiecare data cand ma gandesc la sinucidere teama de moarte dispare aproape instantaneu,dintr-o data orice argument din mintea mea care ar putea sa ateste ideea designului inteligent dispare,nu imi este teama de adormirea simturilor o vad ca pe o usurare,un somn al existentei,o sa fiu ca si cum nu m-as fi nascut niciodata imi spun eu,si nici nu ar putea fi altcumva,pedeapsa eterna e complet stearsa de pe lista sau oricare alta forma de existenta.

Cateodata ma gandesc ca ma pacalesc singura,ca poate partea din mine care vrea sa traiasca,care spera spre bine spera la un sens in tot haosul asta,in tot haosul asta desgustator in care nici eu si nici tu nu ar trebui sa traim si ironia face ca tu si eu am cream locul asta,toate nenorocirile mari sunt provocate de oamenii,nu am avem loc unii de alti,pamantul asta e prea mic pentru mine si pentru tine,poate traim prea mult si avem timp sa ne plictisim,sa lasam in urma noastra pagini albe in loc de amintiri,sa nu lasam urme si nu atingem pe nimeni.

Cred ca cea mai dulce perioada e adolescenta chiar si daca e pecetluita de suferinta,acele picaturi de inocenta sunt inca acole,poate e ignoranta dar totul e acoperit in magie,visurile inca nu sunt simple iluzii ele poate cine stie daca lupti indestul,ele pot deveni realitate ca intr-un film siropos cu liceeni si dragostea e …nu am cuvinte pentru dragoste,frumusetea ei mi se pare atat de distanta,atingerea ei atat de indepartata incat poate am uitat ce am simtit si poate omitand detalii ii stirbesc din valoare.Ar fi trebuit sa fi scris despre ea atunci cand inca am avut pulberea de stele in causul maini,acum am pierdut-o si nu poate fi inlocuita cu ceea ce se gaseste aici pe pamant.

Nimeni nu e vrednic.Nimic nu e vrednic totul e o goana dupa moarte si cautarea de „sens” sau mai bine spus uitarea acestuia intre timp,tot ceea ce am eu,tot ceea ce ai tu e acest intre timp,si nimic nu conteaza pentru ca tu vei disparea la fel si eu.

Lipsiti de speranta suntem cu toti,dar cine stie cateodata mai gasim cate un graunte de fericire prosteasca.
Am vazut acel graunte de fericire intr-o poza pe facebook,o mana cu bebelusul ei,iata femeia care si-a gasit zenitul,tarancuta de la tara care si-a gasit fericirea in reproducere si totusi e acolo implinita in timp ce eu stau aici scriind aceste randuri,plictisita,acrita de viata ca o femeie la 70 de ani care isi asteapta sfarsitul ca pe o binecuvantare.

Salut lume!

This is your very first post. Click the Edit link to modify or delete it, or start a new post. If you like, use this post to tell readers why you started this blog and what you plan to do with it.

Happy blogging!