Intre sindromul Eliade si asteptari

Vreau ca si Eliade sa scriu un roman,tot imi spun ca candva o sa ma apuc de el si eu ca Eliade simt ca e singura cale spre ce pana la urma?

Voi avea vreodata curajul sa imi vand sufetul tiparit pe hartie,un scriitor onest e mai decadent ca o prostituata,ea nu isi vinde sufletul,cel putin nu tie.Sa astept in fiecare zi cu sufletul la gura confirmarea ca ceea ce traiesc eu,ceea ce am scris ca traiesc are vreo importanta ca cineva imi citeste scriierile si ca eu pe undeva schimv ceva intr-o seara in timp ce x-ulescu isi bea cafeaua mult prea tarziu si mananca niste biscuiti imuiati prea mult.Eu mereu ii las prea mult la imuiat,de ce nu ar face si alti acelasi lucru.

Mai exista fata timida in mine care se crede scriitoare,care raspandeste vindecare acelora singuri ca mine,acelor oamenii care privesc primavara dinauntrul unei camera intunecate,acei oamenii invisibili care isi gasesc refugiul doar in ceea ce alti scriu,aceai care sunt ignorati si totusi li se spune atat de mult,li se comunica toata viata la un nivel pe care multi nici macar nu il intelesc,ei vorbesc in fiecare zi cu ei insusi si cu ei care lasa testamente in urma lor,testamente de o valoarea inconmesurabila celor care vor sa asculte povestea.

Eu trebuie sa imi fac treaba,sa ma infometez,sa las impresia ca mananc cu dezinvoltura o pizza intreaga in timp ce ma pastrez subtire si dezirabila,eu trebuie sa stiu totul si sa nu fac nimic,sa multumesc oglinda sa multumesc pe ceilalti sa fiu fata perfecta pentru un barbat care intr-o zi va gasi pe cineva „mai bun” ca mine,sa mi se spuna ca nu sunt persoana potrivita,ca nu sunt „destul”,sa imi petrec viata printre animale fara decenta care se lasa condusi de placeri,sa invat la facultate,sa am un salariu bun dupa si sa ii fac mandri pe mama si pe tata.

O gramada de lucruri de facut pe lista cu care am fost trimisa la drum,si da trebuie sa le fac pe toate,daca nu voi le voi face pe toate nu ma voi integra niciodata si daca nu sunt complet integrata in sistem,daca nu cunosc cat mai multa lume si daca nu imi atarn un zambet rujat pe fata,atunci ce se va alege de mine?

Trebuie sa invat,da cu siguranta trebuie sa memorez toate acele detalii inutile si sa fiu printre cei mai buni,am nevoie de un job bun dupa facultate asa ca o sa dau din coate si o sa calc cu gratie pe cadavre daca mi se ofera ocazia si cu siguranta o sa ajung „sus” ce pacat ca „susul” lor e josul meu.
Daca o sa ajung o alta angajata intr-un supermarket o sa lucrez o luna,salariul pe o luna cred ca mi-ar fi de ajuns ca sa imi inscenez o sinucidere ca in filme.Sa imi fac parul,sa imi albesc dinti,sa imi sterg orice imperfectiune de pe fata,sa imi i-au o rochie de firma si sa planga lumea dupa plecarea mea,vai ce fata frumoasa si uite cum s-a dus,saraca.Cui ii pasa daca o urata moare?

Cata importanta are stratul asta de piele care ne tine toata impletitura asta de carne impreuna,oamenii nu ne plac daca nu avem grija de sacul asta de piele.

De fiecare data cand ma gandesc la sinucidere teama de moarte dispare aproape instantaneu,dintr-o data orice argument din mintea mea care ar putea sa ateste ideea designului inteligent dispare,nu imi este teama de adormirea simturilor o vad ca pe o usurare,un somn al existentei,o sa fiu ca si cum nu m-as fi nascut niciodata imi spun eu,si nici nu ar putea fi altcumva,pedeapsa eterna e complet stearsa de pe lista sau oricare alta forma de existenta.

Cateodata ma gandesc ca ma pacalesc singura,ca poate partea din mine care vrea sa traiasca,care spera spre bine spera la un sens in tot haosul asta,in tot haosul asta desgustator in care nici eu si nici tu nu ar trebui sa traim si ironia face ca tu si eu am cream locul asta,toate nenorocirile mari sunt provocate de oamenii,nu am avem loc unii de alti,pamantul asta e prea mic pentru mine si pentru tine,poate traim prea mult si avem timp sa ne plictisim,sa lasam in urma noastra pagini albe in loc de amintiri,sa nu lasam urme si nu atingem pe nimeni.

Cred ca cea mai dulce perioada e adolescenta chiar si daca e pecetluita de suferinta,acele picaturi de inocenta sunt inca acole,poate e ignoranta dar totul e acoperit in magie,visurile inca nu sunt simple iluzii ele poate cine stie daca lupti indestul,ele pot deveni realitate ca intr-un film siropos cu liceeni si dragostea e …nu am cuvinte pentru dragoste,frumusetea ei mi se pare atat de distanta,atingerea ei atat de indepartata incat poate am uitat ce am simtit si poate omitand detalii ii stirbesc din valoare.Ar fi trebuit sa fi scris despre ea atunci cand inca am avut pulberea de stele in causul maini,acum am pierdut-o si nu poate fi inlocuita cu ceea ce se gaseste aici pe pamant.

Nimeni nu e vrednic.Nimic nu e vrednic totul e o goana dupa moarte si cautarea de „sens” sau mai bine spus uitarea acestuia intre timp,tot ceea ce am eu,tot ceea ce ai tu e acest intre timp,si nimic nu conteaza pentru ca tu vei disparea la fel si eu.

Lipsiti de speranta suntem cu toti,dar cine stie cateodata mai gasim cate un graunte de fericire prosteasca.
Am vazut acel graunte de fericire intr-o poza pe facebook,o mana cu bebelusul ei,iata femeia care si-a gasit zenitul,tarancuta de la tara care si-a gasit fericirea in reproducere si totusi e acolo implinita in timp ce eu stau aici scriind aceste randuri,plictisita,acrita de viata ca o femeie la 70 de ani care isi asteapta sfarsitul ca pe o binecuvantare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s